Nu-mi mai dă voie soarta să iubesc ... mi-a spus:
- Nu mai e loc de fericire!
Prea mult ai dat, nu pot să peticesc o inimă... cu-o nouă amăgire.
Uimit am stat cuvântul să-i ascult, din spusa ei simţeam venind mâhnirea,
Ştiam că făr' năvalnicu-mi tumult, în piatră rece s-ar schimba simţirea.
Am stat un ceas, o lună, sau toţi anii, încremenit de greaua rostuire,
Ca rob plecat amarnicei jelanii, cerşind şi implorând o păsuire.
Dar, n-a fost chip! Sentinţa era pusă, am fost pe veci în gheara-i exilat,
Străin de dor, cu inima răpusă, indiferenţei juruit să-i fiu soldat.
Din când în când, în noapte, în zadar ... sau poate mult mai rar.
Vreo rază rătăcită ... încearcă să preschimbe în coşmar, portretul celei ce-mi va fi sortită.
Şi atunci inima-mi te chiamă, pe tine chip de înger 'ndepărtat,
Ca împreună, cu sufletul curat, să rupem al soartei lanţ întunecat.

                                                                                                                Ovidiu Oana - Pârâu